XVI

Si iata cum se face ca iarasi stam fata in fata, fiecare la balconul lui, despartiti numai de stradutza de trei metri latime. Si ce lumina intra printre cladirile noastre vecine si ce fotoni agitati umbla printre privirile noastre vecine si ce destindere placuta impartim deasupra stazii, cu trairi senine si vecine. Pacat ca nu ne vorbim, ne despart trei metri pe orizontala si trei pe verticala. O simetrie urbana perfecta, cu tencuiala ce incepe sa se incalzeasca in soare si strada cu pavajul de textura caramizilor, intre care cresc muschi mici si verzi, care, la aceasta ora, incep sa-si puna problema unei noi zile. Noi nu. Ne privim in contextul unei arhitecturi perfecte. Daca mi-ai fi spus macar o data un cuvant, poate ca as fi spus « eu nu, caci te privesc in contextul unei arhitecturi perfecte ». Pacat ca nu vorbim, mi-ar placea sa-mi dai fiori de sunet, decat mostre de revolte stinse in refractii, dincolo de geamuri. Iti mai aduci aminte de asta vara ? Iti trimiteam bilete printr-un pescarus. As fi putut sa le transform intr-un avion de hartie. Ar fi ajuns prea repede….Nu iti scriam decat « buna dimineata ». In multe feluri, cu litere de tipar, de mana, in graba sau doar schitat, hasurat sau ornat de cu seara cu linii abstracte. Le lasam pe balustrada balconului iar albul si urbanul pescarus le lua. Ti le aducea cu intarziere, poate dupa o saptamana sau doua. Erau insa mai frumoase caci nu mai miroseau a cerneala ci a mare, si in cateva randuri cred ca semnul exclamarii, pe care cateodata il mai uitam, era inlocuit de o alga, sau avea forma unui picior al vreunui ponton inconjurat de cochilii sau alta data iti aducea in locul biletului meu vreo frunza din ierburile de la malul marii. Uneori, cand iti scriam in fuga biletelul, pescarusul avea grija sa il orneze dupa noima frumosului pe care il cunoscuse el, lasand in urma navoade goale, sau subtiind funii de pescari, sau infigea in hartia biletului meu aschii de la barcile noi. Sunt sigur ca iti amintesti. Nu imi vorbesti, dar vad cum din priviri iti curg dune de nisip marin si galben, fiinta din spatele balustradei aramii ! Iti multumesc !. In fond, tot privitul acesta obliga vazul la o transhumanta uluitor de asincrona si organizata. O singura directie, mereu cu gandul la drumul de intoarcere, ce va avea loc maine,sau diseara, cumva asemenea drumurilor din campie, gata sa-ti arate cu doua ore inainte, dupa forma prafului, ce car sau bicicleta te va ajunge din urma.. Asa ne priveam noi. Iti amintesti de toate-acestea, in simetria matinala, perfect urbana, cu tencuiala ce incepe sa se incalzeasca in soare... si strada cu pavajul de textura caramizilor ? Eu cred ca da. Stiu asta pentru ca astazi nu te-ai mai jucat cu glezna in raza de soare care pantrundea prin usa maro si galbena a balconului tau. Ai tras perdelele larg, sa te scalde intreaga lumina a distantei noastre de trei metri si urbana, lumina sa patrunda spumos in valuri galbene , recurente si contorsionate, asemenea apei cand rupe ,tulbure, zagazurile iazurilor. Stiu sigur ca ti-ai amintit. Mi-am dat seama cat de frumos e sa te privesc . Insa ceasul asta bate in saisprezecimi rebele, si ticaitul limbilor lui s-a transformat intr-un monitor al batailor inimii mele. Pacat ca nu ne vorbim si ce bucurie sa impartim aceasta destindere deasupra strazii, intr-un volum despartitor de trei pe trei.